Accepta-ti aproapele si te vei elibera pe tine!

Relatiile interumane sunt extrem de complexe pentru ca intre suflet si minte s-a dus mereu o lupta. Aceasta lupta fiind o noua dovada a dualitatii din noi.Incercam sa fim mai mult rationali decat sa ne incredem in sentiment! Problema nu e aici, ci in faptul ca noi rationamentul il confundam cu incapatanarea si cu fixarea de idei!
Suntem intr-un vesnic maraton, egocentrici si egoisti!Nu acceptam in fuga noastra prin viata pe nimeni alaturi, doar pentru ca in viziunea noastra totul trebuie sa fie precum cantam noi. Lucrurile nu sunt chiar asa, si cand suntem izbiti de realitate ne simtim tradati si dezamagiti. Pe un sentiment de frica intens construim relatii, fara sa stim ca frica in sine nu e o baza sigura. Ne e frica sa ne daruim , sa acceptam, sa intelegem! Si cand lucrurile nu merg precum vrem noi nu avem curajul sa luptam, ci abandonam ce am cladit intr-o saptaman, o luna sau un an!
Recunosc ca am fost asa mereu! Ce m-a facut sa vad lucrurile altfel au fost cateva vise avute noaptea. Acolo vedeam oamenii de doua ori, doar cu mici deosebiri fizice intre ei: unul reprezenta natura lui reala, asa cum e el...celalalt era doar viziunea mea despre omul respectiv! De ce nu ii puteam accepta asa cum erau?? De ce trebuia sa fac eu o proiectie perfecta a lor in mintea mea...de ce sa imi creez noi personaje, cand ele deja existau. Eu trebuia doar sa le vad si sa le accept, sa le iubesc asa cum sunt! Pentru ca imi era frica, pentru ca deja aveam un prototip in cap...si asta e automatism! Eram limitata de propriile limite, in propriul ego! Eram inchisa intr-o celula cu lacat pe dinauntru...iar cheia in mine!Am decis sa ma deschid, sa accept sa fiu dependenta de exteriorul egoului, sa ofer mai mult!
Si cum traim in relatia: cauza-efect...cu cat daruim mai mult, cu atat vom primi mai mult.
Daca vom cere din ce in ce mai mult si vom oferi mai putin, atunci cu siguanta vom fi dezamagiti pentru ca nu primim nimic. Si uite asa iarasi suntem intr-o fuga continua spre a cauta ceva ce nici macar noi nu stim...si ne plangem ca suntem singuri, dezamagiti, tradati...etc.
Trebuie sa invatam sa inflorim, sa ne deschidem cupele, sa iubim si sa ne acceptam! Suntem
ca piesele unui puzzle, daca nu ne potrivim, nu trebuie sa ne respingem, ci sa ne tinem aproape pentru ca impreuna cu alte piese vom forma intregul puzzle! Se spune ca perfectiunea in relatiile interumane nu exista...dar cred ca daca am invata sa ne acceptam ar disparea frica, ura, cruzimea, norvozitatea, rasismul, xenofobia etc
Dar cu totii suntem hipersensibili din punct de vedere emotional si ne pierdem in cereri si
oferte de senzatii, emotii si sentimente. Important e sa ne descoperim si sa ne regasim pe noi...ca intr-un puzzle, ca intr-un tot unitar pe care il formam doar impreuna, niciodata separat!